Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud: Azi despre SÂNGEORZ-BĂI (FOTO)

Localitatea Sângeorz-Băi a făcut parte din voievodatul Văii Rodnei, cuprinzând așezările din bazinul superior al Someșului de la Mocod în sus. După extinderea dominației ungare și înlocuirea voievodului cu un comite regal, pentru întărirea pazei minelor, a așezărilor miniere rodnene și a administrației, a fost adus un detașament de călugări cruciați benedictini instalați cu posturi de veghe puternice la Șanț, unde cobora plaiul de peste munți și la strâmtoarea Sângeorzului, pe dealul dinspre Cormaia, poziție patronată de dealul “Sf. Gheorghe”, nume care s-a extins și asupra așezării.
Documentar, așezarea este atestată pentru prima dată, în anul 1245 sub forma de Sanct Gürgh, când Valea Rodnei împreună cu opidul Rodna și alte opt localități constituite atunci, între care și Sângeorzul, au fost puse de regele Ungariei sub administrarea comitelui secui. După două secole, timp în care districtul rodnean a fost condus de comiții de Rodna și chiar voievodul Transilvaniei, a ajuns în posesia lui Iancu de Hunedoara și a fiului său, regele Matei, care în 1475 va încredința comuna Sângeorz, magistratului de Bistrița, care pe parcurs a căutat să iobăgească ținutul, fapt ce a determinat revolta locuitorilor, culminând cu răscoalele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Astfel în 1761, sângeorzenii au refuzat plata “dobânzilor” pentru datoriile orașului, “vamșugului” și a altor “aruncuri” abuzive.
După un an de la înființarea regimentului (1762), locuitorii din Sângeorz s-au aflat în fruntea răscoalei de la Salva, refuzând depunerea jurământului, cel mai aprig fiind Andrei Nicolae a lui Vasile, infanterist, care a fost comandamnat la moarte prin ștreang, pedeapsă comutată în 6000 de “lovituri de vargă”. Ceilalți, aproape 200, s-au ascuns în păduri, iar 30 au fugit în Moldova. Cei rămași și urmașii lor au luat parte la toate acțiunile militare ale regimentului, ridicându-se din sânul lor doi căpitani și doi locotenenți, aici având sediul compania a VI-a, la care mai erau arondate localitățiile: Poiana Ilvei (Sîniosif) și Măgura Ilvei.
După desființarea regimentului (1851), localitatea a făcut parte din Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, iar din 1876, din Comitatul Bistrița-Năsăud, plasa Rodna, situație menținută și după 1918.
Din 1950, a fost comună componentă a raionului Năsăud, în 1956 avea ca sate componente Cormaia și Valea Borcutului. În anul 1958, primește rangul de oraș, iar din 1968 este unul din cele patru orașe ale județului Bistrița-Năsăud și o importantă stațiune balneo-climaterică.
Localitatea s-a numit până în 1925, Sângeorzul Român sau Sângiorgiul Român, iar după această dată Sângeorz-Băi.
Populația Sângeorzului era la mijlocul secolului al XVIII-lea formată numai din români, în 1720 se compunea din 66 de gospodării care foloseau 1361 de jugăre de pământ arabil, fânețe de “451 de zile de coasă” și aveau 4 mori de apă. În 1733 e numită localitate “valahă” cu 196 familii, pentru ca în 1762, numărul familiilor să crească la 352. La recensământul din 1850, numărul locuitorilor se ridica la 2129, iar în 1857 la 2437 de persoane. În anul 1910, numărul populației a atins cifra de 3458 de persoane.
În perioada interbelică existau 53 de stabilimente comerciale și industriale, 903 case de locuit, iar totalul de 3812 locuitori, formau 863 familii. În 1948, populația se ridica la 4381 persoane, iar în 1966 la 6693 locuitori, inclusiv localitățiile componente.
Dezvoltarea carierei de piatră de la Cormaia, exploatările forestiere de pe această vale, dar mai ales dezvoltarea stațiunii, au facut ca in 1977, Sângeorzul să aibă o populație stabilă de 8361 locuitori.
Vederile și fotografiile postate, cele mai multe unicat, fac parte din Fondul Arhivistic al României și se regăsesc în Colecția de fotografii a Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud și noi suntem că le avem.
– bilete de călătorie din diferite epoci, cu destinația localitățile de pe Valea Someșului, printre care și Sângeorzul.